pot eu să gestionez canalul de raportare intern sau trebuie ca o terță parte externă

Să o organizez singur sau să o externalizez, ambele sunt permise

Un canal de raportare poate fi organizat intern, cu personal propriu și sisteme proprii, și poate fi, de asemenea, externalizat unei terțe părți. Nici directiva, nici Legea de protecție a dezvăluitorilor de nereguli nu prescriu obligatoriu una dintre cele două. Ceea ce este sigur este că trebuie să existe o procedură care să îndeplinească o serie de condiții, indiferent cine asigură tehnica și administrația din spate: trebuie să existe o modalitate de a primi raportări, cineva trebuie să aibă dreptul să le trateze, și trebuie să se respecte termenele pentru confirmarea primirii și pentru răspuns.

Ceea ce contează în practică nu este atât locul unde se află canalul, ci cine are acces la el și cum este asigurată tratarea. Un canal găzduit extern se alege adesea pentru că ușurează confidențialitatea și anonimatul: un angajat raportează unei părți care nu are o relație directă cu angajatorul, ceea ce pentru unii raportori reduce bariera de acces. Gestionarea internă poate funcționa la fel de bine, cu condiția să existe clauze de confidențialitate și să fi fost desemnate în mod corespunzător persoanele care primesc și tratează raportările în modul corespunzător. Oricare ar fi ruta aleasă, alegerea afectează adesea și reprezentarea angajaților: consiliul de reprezentanți ai angajaților are dreptul de aprobare asupra regulamentului de raportare, iar această aprobare se aplică atât la o organizare internă, cât și la una externă.

Ce reglementează și ce nu reglementează articolul 9 și articolul 2

Articolul 9 al Directivei (UE) 2019/1937 descrie procedurile pentru raportarea internă și urmărire, cu cerințe privind confidențialitatea, confirmarea primirii și răspunsul, dar fără prescripții privind locul tehnic sau organizatoric al canalului. Articolul 2 al Legii de protecție a dezvăluitorilor de nereguli detaliază procedura internă de raportare în reglementările neerlandeze și lasă, de asemenea, deschisă alegerea dintre organizarea internă și externalizare. Nici una dintre aceste două surse nu răspunde afirmativ la întrebarea dacă ceva trebuie obligatoriu organizat la o parte externă; ele stabilesc cerințe pentru rezultatul procedurii, nu pentru forma în care aceasta este organizată.