Când poate un raportор să se adreseze Casei Denunțătorilor?

Raportarea externă este permisă și fără raportare internă prealabilă

Un angajat poate în cele mai multe cazuri să se adreseze direct Casei Denunțătorilor, chiar dacă nu a făcut încă o raportare internă. Directiva care stă la baza sistemului neerlandez de raportare se bazează pe două rute echivalente: o raportare internă la propria organizație și o raportare externă la o autoritate desemnată în acest scop. Alegerea între ele aparține denunțătorului însuși; o obligație de a raporta mai întâi intern înainte de a fi permisă raportarea externă nu se găsește în directivă.

În practică, raportarea internă este adesea recomandată ca prim pas, pur și simplu pentru că o abatere este astfel rezolvată mai aproape de sursă și organizația are ocazia să remedieze situația. Însă acesta este un sfat practic, nu o ordine legală. Cine nu are încredere în procedura internă, cine se teme de represalii, sau cine are o problemă care se potrivește mai bine la un supraveghetor sectorial, poate contacta direct autoritatea externă. În afară de Casa Denunțătorilor, există puncte sectoriale de raportare care, în funcție de subiectul raportării, oferă și ele o cale de acces — de exemplu, la autoritățile de supraveghere financiară. Care rută este cea mai potrivită într-un caz concret depinde de subiect și preferința denunțătorului; legea în sine nu impune nicio ordine.

Aceasta decurge din articolele 10 și 11 ale directivei

Articolul 10 al directivei (UE) 2019/1937 prevede că statele membre asigură că un denunțător are acces la un canal de raportare extern, fără ca o raportare internă prealabilă să fie o condiție. Articolul 11 al aceleiași directive obligă statele membre să înființeze în fapt aceste canale de raportare externe și să desemneze care autorități îndeplinesc acel rol. În Țările de Jos, acel rol a fost atribuit Casei Denunțătorilor, completată cu supraveghettori sectoriali pentru subiecte care cad în domeniul lor specific.